Când prinzi semaforul la intersecția de la Dacia, când îți cauți un loc de parcare printre blocurile din Tomis Nord sau când mergi la cumpărături în Piața Tomis III, pășești, fără să știi, pe teritoriul unui fost „imperiu” rural. Până în 1975, când buldozerele sistematizării au turnat cartierele-dormitor peste pământul fostului CAP, această zonă era o comună uriașă, o margine de lume care respira în alt ritm decât restul Constanței.

Anadalchioi (sau Anadolchioi) nu este doar un nume exotic pe linia de autobuz; este o lecție fascinantă de geografie urbană, unde istoria s-a scris în straturi adânci, de la geții din afara cetății Tomis, până la potcoavele cailor de rasă și noroiul legendar din anii '30.

1. Etimologia dublă și straturile „barbare” din pământ

Pentru lingvist, numele cartierului este o călătorie în Asia Mică. Majoritatea surselor istorice traduc Anadal-chioi din limba turcă drept „Satul Anadolenilor” (Anadolu köy), amintind de coloniștii aduși de Imperiul Otoman din îndepărtata Anatolie. Există însă și o a doua explicație pitorească, păstrată în memoria orală a locului: „satul mamelor” (Ana – „mamă”, dal – „ramură/neam”). Se spunea că în timpul deselor războaie care măcinau Dobrogea, așezarea era părăsită de bărbați, rămânând sub paza și gospodărirea exclusivă a femeilor.

Dar istoria locului e mult mai bătrână decât otomanii. În urmă cu peste două milenii, când grecii din Milet ridicau zidurile Tomisului, ei au găsit aici o populație băștinașă densă. Arheologia preventivă a demonstrat că sub asfaltul din Anadalchioi și Palazu Mare se ascundeau așezările extra-muros ale geților, tracilor și sciților. Aceștia trăiau la marginea coloniei elene, făcând troc cu nou-veniții: le dădeau pește și miere în schimbul uleiului de măsline și al vinului fin.

2. Epoca de aur a potcoavelor. Hipodromul și trenul fantomă de pe Lăpușneanu

Dacă ai fi trăit în Anadalchioi în anii '20, zgomotul de fundal al vieții tale nu ar fi fost claxonul mașinilor, ci nechezatul cailor și pufăitul unei locomotive cu aburi. Înainte de a deveni o suburbie integrată, satul era faimos pentru două lucruri: târgul de vite și uriașul depozit de armăsari construit de Ministerul Agriculturii între 1910 și 1915.

Acest depozit de elită, care deservea Regimentul 9 Călărași, era amplasat exact pe locul unde astăzi se află Piața Tomis III. Pentru ca armăsarii să aibă parte de antrenament la standarde regale, autoritățile au ridicat un modern hipodrom cu tribune, unde elitele Constanței și chiar membri ai Casei Regale veneau să parieze la cursele hipice.

  • Etimologia termenului hipodrom: Preluat prin filieră franceză din greaca antică (hippodromos), cuvântul este un compus din hippos („cal”) și dromos („drum”, „cale” sau „cursă”).
  • Linia ferată pierdută: Pentru a aproviziona această uriașă mașinărie ecvestră, s-a construit o linie ferată dedicată. Lungă de 5 kilometri, linia pornea din zona Labirint, trecea prin Oborul din strada București și se prelungea exact pe traseul actualului bulevard Alexandru Lăpușneanu. O ramificație din zona Dacia intra direct în curtea depozitului de armăsari. Această cale ferată ascunsă, care ulterior a servit și trenului de Mamaia, a dispărut definitiv abia în 1974, înghițită de noul bulevard asfaltat.

3. Micro-sociologia noroiului- Petiția din 1935 și drama din „fundul de cartier”

Citește și
Legământ de credință pentru Marina Română: 83 de studenți militari au depus Jurământul la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”
Din Constanta
Legământ de credință pentru Marina Română: 83 de studenți militari au depus Jurământul la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”
Întreruperi de curent de până la 8 ore în județul Constanța între 23 și 30 octombrie 2026. Harta zonelor afectate
Din Constanta
Întreruperi de curent de până la 8 ore în județul Constanța între 23 și 30 octombrie 2026. Harta zonelor afectate
Mănușile sus la Flămânda. Pugiliștii CSM Constanța intră în lupta pentru medaliile Campionatului Național U23
Din Constanta
Mănușile sus la Flămânda. Pugiliștii CSM Constanța intră în lupta pentru medaliile Campionatului Național U23

Deși astăzi privim trecutul interbelic cu o nostalgie romantică, viața în Anadalchioi era o luptă dură cu elementele naturii și cu indiferența autorităților. O veritabilă capsulă a timpului o constituie petiția trimisă în 1935 de locuitorii de pe strada Titu Maiorescu primarului Horia P. Grigorescu (păstrată în Fondul Primăria Constanța, Dosar 33/1935, f. 50). Documentul scoate la iveală o prăpastie uriașă între Constanța „curat pavată” și realitatea dură a mahalalei.

Petiția a adunat nemulțumirile unei comunități izolate:

  • Promisiunea electorală uitată: Oamenii îi băteau obrazul primarului, amintindu-i că în campania din toamna anului 1934 le promisese personal că strada Titu Maiorescu- artera principală care lega Anadalchioiul de cartierul Brătianu, va fi prima pietruită. Trecuse un an, iar pe drum nu se pusese nicio piatră.
  • Boicotul birjarilor și „înotul” spre slujbă: Strada se transforma la fiecare ploaie într-un torent cu zeci de izvoare. Oamenii care munceau în oraș mărturiseau că trebuiau să „înoate în noroi până la genunchi”, ajungând la slujbă într-un „hal fără de hal”. Drumul era atât de distrus încât refuzau să intre nu doar mașinile, ci și „carul cu 4 sau 6 boi”. Birjarii din Anadalchioi declinaseră orice cursă, de frică să nu-și rupă trăsurile sau să-și omoare caii. Nici nu vrea să îmi imaginez ce limbaj birjeresc aveau birjarii când ajungeau pe acolo.
  • Drama copiilor și teroarea din beznă: Copiii care mergeau la școlile din oraș se întorceau acasă „înghețați bocnă”, bolnavi în permanență din cauza apei de pe ulițe. Mai mult, lipsa iluminatului public transformase strada într-un mediu ideal pentru infractori. La adăpostul beznei în care „nu se vedea nici la doi pași” (nu supermarket-ul), localnicii cădeau pradă „borfașilor” de mahala (termen care în epocă desemna strict hoții de haine și bagaje) sau „mângâietorilor” de buzunare care atacau trecătorii pentru a le smulge „cojile” (portofelele). Dacă astăzi am spune, în jargonul modern, că ulițele erau lăsate la cheremul unor „tiriplici” mărunți, ironia istoriei face ca la 1935 termenul să nu fi însemnat încă un om de nimic, ci să desemneze pur și simplu firul de bumbac sau mătase adus din turcescul tire-iplik. În bezna Anadalchioiului însă, viața locuitorilor atârna de un astfel de fir subțire, sub teroarea continuă a spargerilor.

„Nu plătim și noi aceleași biruri ca și toți ceilalți? Nu plătim și noi drum, gunoi...? Nici că s-a văzut măcar o singură dată gunoierul. Ori, nu suntem și noi tot Români? [...] Suntem cu drept cuvânt niște uitați ai Domnului în fundul acestui cartier”, scriau resemnați, dar revoltați, locuitorii din Anadalchioi în 1935.

4. Ce a mai rămas din vechiul sat?

Planul director din 1936 delimita clar suburbia între anumite artere, multe străzi fiind astăzi acoperite de blocurile cenușii ale anilor '70–'80, în timp ce altele își păstrează vechile denumiri.

Printre puținele supraviețuitoare arhitecturale se numără Geamia din Anadalchioi, ridicată în anii 1868–1869 pe strada Farului, care amintește de trecutul otoman al zonei și de moștenirea sa multiculturală. Păstrarea acestor repere istorice ne ajută să ne conectăm la rădăcinile profunde ale orașului de la malul mării, amintindu-ne că sub betonul din Tomis III pulsează încă amprenta unei lumi uitate.

*-pozele luate de pe https://sentinela.ro